jump to navigation

Australia via Constanţa.Urcaţi? 8 aprilie 2009

Posted by Catalina L. George in anunţ.
add a comment

Avem Efecte de seară venite fie din Australia, fie de pe malul mării, aproape de Constanţa. Iar voi aveţi de unde alege imagini care să vă rămînă în minte. Fie de prin deşertul de la celălalt capăt al pămîntului, fotografiat de exploratorul Alin Totorean, fie din pictura care îmbină naivul cu eroticul, a lui Aurel Cogealac. Şi nu veţi rămîne doar cu imaginile, ci puteţi întreba pictorul de ce şi-a ales ca pseudonim chiar numele comunei de unde vine, iar pe explorator de ce umblă pe coclauri pe la marginile pămîntului de unul singur. Răspunsuri pe care le veţi primi, fără doar şi poate. Vineri, 10 aprilie, de la ora 17.45, în clubul Green Hours, de pe Calea Victoriei 120.

În expediţia din care tocmai s-a întors, a trecut printr-o situaţie dramatică ce i-ar fi putut pune capăt acţiunilor temerare: a rămas fără apă în deşert, într-o căldură mult mai mare decît cea aşteptată. Totuşi, pentru că a plecat dotat cu GPS şi cu mijloace de comunicaţie adecvate, exploratorul Alin Totorean poate acum să ne spună povestea sa australiană. Inclusiv despre cum a depăşit momentul critic. Dar şi despre întîlnirile cu aborigenii şi, bineînţeles, cu cangurii, despre peisajele superbe pe care le-a fotografiat. Veţi afla cum a rezistat pe acolo de unul singur, cu un rucsac de 40 kg în spinare, dacă s-a gîndit în vreun moment să renunţe sau nu, ce l-a impresionat cel mai tare. Exploratorul, care este şi fotograf şi astfel reporter special al revistei Terra Magazin, nu este la prima aventură de acest gen. Anul trecut făcea vîlvă în mass-media, proaspăt întors din deşertul Atacama, ca fiind singurul român care a străbătut pe jos această foarte aridă zonă. Înainte au fost Mongolia şi India. Poveştile lui vă aşteaptă să fie auzite şi ilustrate în Green Hours. Deocamdată, de un preview puteţi avea parte pe site-ul lui Alin, www.wildtrack.ro, dar şi pe al revistei www.terramagazin.ro.

Pe pictor îl găsiţi pe site-ul www.cogealac.ro. Un site la fel de simplu şi de expresiv pe cum este şi arta lui. Bucureştiul, locul unde lucrează de cîţiva ani, unde-şi face expoziţiile şi îşi vinde tablourile, nu este şi locul unde vrea neapărat să fie. Aurel Cogealac are în plan cu totul altceva: să adune bani şi să deschidă un centru cultural în comuna natală, unde să organizeze tabere de creaţie nu doar pentru colegii săi de breaslă, ci şi pentru muzicieni şi scriitori. Cu atît mai mult cu cît marele oraş, chiar dacă-l inspiră, o face prin stările de deprimare, stări grele şi sufocante. Pe cînd acasă pictează cu mult mai multă plăcere, bucuros să redescopere fiecare detaliu şi să-l scoată la lumină cu toată voluptatea. Cea mai recentă expoziţie a sa, Anatomia, poate fi văzută la Galeria Municipală. În cei 20 de ani de cînd s-a dedicat picturii, lucrările sale au ajuns în colecţii particulare din întreaga lume, din Norvegia pînă în Iran.

Doi timizi ambiţioşi + Efectul de seară = Boiling colours 5 aprilie 2009

Posted by Catalina L. George in post factum.
1 comment so far

(În curînd vom avea şi fotografii. Promit)

Dacă i-ai întîlni întîmplător în Green Hours şi i-ai studia de la depărtare, amîndoi cred că ţi-ar lăsa aceeaşi impresie. Doi oameni destul de timizi, dar cu siguranţă foarte cumsecade, ale căror chipuri îţi dau o senzaţie plăcută. Cum că ar fi ceva acolo, în ele, sub ele sau dincolo de ele, sau cum ai vrea să-i mai spui. Dar ai putea foarte bine împacheta senzaţia asta ca pe un şerveţel pe care să-l laşi acolo, pe masă. Şi atît.

Ei bine, dacă ai fost – sau dacă ai fi fost – la Efectul de seară cu Gelu Diaconu şi Katia Pascariu cu siguranţă nu ai (fi) împachetat nimic. Ai (fi) despachetat şi atît. Cele spuse de ei despre ei înşişi, despre cărţile şi spectacolele lor, despre ideile lor. Şi ai (fi) descoperit că timiditatea nu este, în cazul lor, decît un fel de înveliş necesar pentru a-şi păstra trăirile şi calităţile oarecum la vedere, dar oarecum protejate de risipire. Amîndoi au foarte mult de dăruit, dar nu de aruncat în vînt. Şi nu vor să deranjeze pe nimeni cu tot ce stă acolo în ei şi se vrea împărţit şi altora. Este nevoie de dorinţa celuilalt de a primi pentru ca darurile să se despacheteze frumos şi să fie primite în întregime.
Gelu Diaconu, parca pe gînduri
(foto: Andrei Mihai)

Cel puţin în cazul lui Gelu asta stau lucrurile. Dacă mă gîndesc la el, pot spune că este într-adevăr unul dintre cei mai timizi, mai cumsecade, mai plini de o anumită naivitate (la modul cel mai frumos cu putinţă) şi mai tenace oameni pe care i-am întîlnit. La Efectul de seară am aflat cum a început să scrie poezie: ca un fel de experiment, un fel de probă, ceva de genul „să văd dacă pot s-o fac şi pe asta”. O dovadă, dacă ar mai fi nevoie, că timiditatea nu are nimic de a face cu lipsa de curaj. Şi cu siguranţă curajul nu-i lipseşte lui Gelu. La urma urmei, dacă nu l-ar avea, n-ar lucra atîta la cărţile lui. Nici un laş sau vreun fricos n-ar investi atîta în lucruri care nu-i aduc cîştig imediat. Iar Gelu îşi rescrie de vreo 2-3 ori cărţile. Lucrează pe ele cu bisturiul, cu microscopul, cu drujba, cu dalta, cu tot ce se mai poate.

Am să vă dau şi versuri din volumul său de poezie Antipoeme să vedeţi şi voi unde duce atîta muncă. Şi apoi mă voi strădui să vă aduc şi un fragment din romanul său Fabian, cu care a plecat de la întîlnirea din 13 februarie prietenul meu. Am reuşit să citesc vreo 30-40 de pagini din el într-o dimineaţă lenevoasă de weekend, cînd eu nu mai dormeam şi el da şi m-a prins povestea băiatului fugit de-acasă. Tocmai pentru că „Fabian” nu merge pe grotesc, pe chestii din-alea mizerabiliste de să-ţi ridice părul în cap, dimpotrivă, porneşte de la o realitate pe care o ştim toţi şi intră într-o altă sferă, a copilăriei căreia încă i se permite să existe, a luminii mistice care nu se ascunde de teamă că lumea nu o va primi.

Am aflat de la Gelu că are o soţie foarte înţelegătoare, care l-a ţinut acasă vreo jumătate de an sau aşa, timp în care rămăsese fără job şi a muncit pe rupte la volumul de poezie. Că are copii mari, de vreo 20 de ani, aşa, cu care este bun prieten. Sincer, pentru mine Gelu este oricum un om tînăr. Că colegii de la tabloidul ring îl ajută şi îl sprijină în ceea ce face (i-au cumpărat, spre exemplu, cărţile, lucru care l-a mai ajutat să-şi compenseze gaura pe care i-a lăsat-o în buzunar vajnicul editor, mare promotor al literaturii autohtone, cum se tot bate el cu placa de fier beton în piept că ar fi).

Aş mai putea să vă spun atîtea despre Gelu. Despre cum a lucrat el prin uzinele comuniste ale patriei, despre cum cînta I want to break free al lui Queen pe străzi în anii ăia şi asta era un act de rebeliune împotriva sistemului. Despre cum băieţii din Green Hours ne-au pus pe fundal Pink Floyd tocmai cînd Gelu vorbea despre muzica lor. Sau despre cît de comunicativ a fost acest om care ar merita, cu siguranţă, premiul pentru timiditate. Parţial, s-a datorat şi atmosferei calde, şi prezenţei prietenilor săi Felix Nicolau şi Cosmin Dragomir, care au venit să-l susţină fie şi cu întrebări înţepătoare.

Aici Katia Pascariu chiar imi aduce aminte de "Ultima femeie a seniorului Juan"
(foto: Andrei Mihai)

Cît despre Katia, ştiu că lucrul cel mai plăcut pe care l-am observat la ea este energia aceea foarte pozitivă, luminoasă, pe care o arată o dată ce ai provocat-o la dialog. Şi apoi faptul că are un spirit civic foarte bine dezvoltat, pe care şi-l asumă fără fandoseli. Asta am aflat cînd am întrebat-o cum adică este interesată de politică (citisem asta într-un mic interviu cu ea).

De ce spun despre actriţa aceasta foarte tînără, proaspăt ieşită din facultate ca să o joace pe ultima femeie a lui Don Juan în piesa cu acelaşi titlu de la Odeon, că este timidă? Păi pentru că are un anumit gen de delicateţe, o anumită modestie, o anumită reţinere în gesturi şi în mimică, peste care însă se ridică, dacă ai timp şi atenţie să observi, o anumită licărire în colţul ochilor. Probabil acelaşi „ceva” care îi dă întreaga expresivitate de pe scenă. Şi credeţi-mă că, atunci cînd joacă, îşi lasă orice reţinere afară, ca şi cum şi-ar lepăda un strat protector de piele la intrarea pe scenă. Am văzut-o la Gala HOP a Tînărului Actor, de la Mangalia, în 2006, într-un spectacol de teatru-dans făcut cu colegii de an din UNATC, Vor mai înflori florile în noroi?, după Eugen Ionescu. Era îmbrăcată într-un costum stilizat japonez, machiaj japonez, iar mişcările … ei bine, îmbinarea perfectă de inocenţă şi experienţă, de joc spontan şi de control al mişcărilor. Aş putea zice feminitate în stare pură, dar nu vreau să se supere nimeni că o laud prea tare. Oricum, Katia e de urmărit. Şi va trebui neapărat să o văd în „Concreţii”, care se joacă la Green, dar mi-a scăpat pînă acum.

Cătălina George şi Katia Pascariu
(foto: Andrei Mihai)

Mi-a plăcut modestia Katiei. O modestie sinceră, care nu anulează calităţile şi meritele purtătoarei, dimpotrivă, ridică ştacheta posibilităţilor. Pentru fiecare reuşită legată de actorie Katia invoca norocul. Pentru rolul din Vitamine, spectacolul Anei Mărgineanu, jucat la Teatrul Foarte Mic pe cînd era încă studentă, rol care apoi i-a adus nominalizarea pentru premiul UNITER pentru debut. Pentru a fi jucat deja ca partenera de scenă a profesului ei, Florin Zamfirescu. Pe cît de modestă însă, pe atît de ambiţioasă. V-am spus eu că oamenii ăştia doi se aseamănă. Pentru că actriţa nu este angajată în nici un teatru şi preferă asta. Chiar dacă statutul de independentă nu a ajută prea tare din punct de vedere financiar, preferă să aleagă ea ce să facă şi să joace ce o interesează cu adevărat. Iar pînă acum i-a reuşit.

În spirit latino. Tango argentinian şi modelul Fridei Kahlo 23 martie 2009

Posted by Catalina L. George in anunţ.
add a comment

De data aceasta, adică vineri, 27 martie, de la ora 17.45, avem la Green Hours Efect de seară cu pasiune latino în muzică şi literatură. Interpreţii de tango argentinian Alexandru Nucă (voce, bandoneon) şi Horia Preda (chitară) vă vor povesti despre lumea bucureşteană a acestui stil de muzică şi dans. Lume în care despre ei doi se vorbeşte că sînt cei mai buni. Că zvonul acesta este sau nu adevărat vă veţi putea convinge din cele cîteva mostre muzicale pe care vi le vor oferi live. Nici poeta Andra Rotaru nu e străină de lumea latino, ba chiar şi-a văzut volumul publicat deja în Spania. Iar model pentru ea este nimeni alta decît Frida Kahlo, un nume care spune multe oricărui pasionat de artă.

Cîntă la chitară de la vîrsta de 6 ani. Traseul său muzical a trecut prin zona rock, a făcut acompaniament pentru diverşi solişti şi a lucrat în studiouri ca producător şi aranjor muzical. După ce a acumulat toată această experienţă, Alexandru Nucă şi-a găsit adevărata dragoste în muzică: tangoul argentinian. Totul a început ca un fel de joacă: un amic a compus un tango pe care l-au cîntat la o petrecere, Alexandru la acordeon, iar prietenul compozitor, la chitară. Totuşi, ceva lipsea. Întrebîndu-şi prietenul, invitatul nostru a aflat ce anume dă cîntecelor de tango sunetul acela special: un instrument numit bandoneon. Cum şi l-a cumpărat pe primul şi cum a pornit prima sa trupă numai pentru a cînta în binecunoscutele ritmuri latino, pe unde se ţin petrecerile pentru pasionaţi şi care este atmosfera acolo veţi putea afla de la Alexandru şi de la colegul său, Horia Preda.

Primul ei volum de poezie, Într-un pat sub cearșaful alb, i-a adus premiul pentru debut al Asociației Scriitorilor din București. Deşi stilul ei nu place unora dintre colegii ei de generaţie, tocmai faptul că iese din tiparele poeziei revoltate, de „ultima oră”, minimalistă şi cumva brutală, atrage atenţia. Andra îşi recunoaşte şi cultivă modelele culturale, dintre care a devenit aproape obsesiv cel al Fridei Kahlo. Cu toate acestea, cu toată cuminţenia aparentă pe care o inspiră, tînăra poetă nu se arată ca una dintre figurile ce cresc în umbra mari marilor şi mai tarilor zilei în breasla ei. Dimpotrivă, în ceea ce face demonstrează doar că vrea să-şi urmeze calea ei şi că nimic n-o poate opri din asta. Iar succesul de a fi publicată deja în străinătate nu face decît să-i întărească convingerea. Lucru pe care îl veţi putea voi înşivă testa vineri seara, la întîlnirea faţă în faţă cu tînăra poetă.

I-aţi avut în imagini. Acum şi în cuvinte 20 martie 2009

Posted by Catalina L. George in post factum.
add a comment

A trecut ceva vreme de la întîlnirea cu Antoaneta Zaharia şi Dan Mihuţ, de unde am postat ultimele imagini post factum. De atunci am citit şi eu la cenaclul Euridice al criticului Marin Mincu, mutat de la Muzeul Literaturii (unde n-a mai fost loc, a început înghesuiala) la Biblioteca Metropolitană, într-o sală care mie îmi place mult pentru aerul de intimitate, dar şi aura de distincţie pe care o percep acolo. Am citit proză erotică şi am făcut nişte sprîncene să se strîmbe şi muşchi oportunişti să se încordeze cu feelingul că acum e momentul. Dan a fost printre cei ale căror comentarii chiar mi-au folosit, la fel ca ale lui Felix Nicolau. Între timp Felix însuşi a fost invitat să se arate la public în Green Hours, iar Dan a apărut „pe tuşă” de data asta, dar pus pe discuţii în contradictoriu. Aşa cum n-a fost cînd l-am avut invitat la Efectul de seară. Dar aşa cum prinde bine, uneori, ca din public să se condimenteze discuţia.

Îmi dau seama că Dan nu ne-a lăsat texte de-ale lui citite în Green Hours şi ar fi trebuit. Pentru că pot spune clar că el scrie mai bine decît vorbeşte despre el însuşi. Ba chiar vorbeşte mai bine despre alţii, aşa cum am avut ocazia să observ între timp. În postura invitatului însă aş spune nu că a fost timid (rolul acesta şi-l revendică pe deplin şi pe bună dreptate Gelu Diaconu), ci mai degrabă uşor rezervat, însă cu o rezervă relaxată şi nu crispată. Asta chiar dacă Dan a avut un traseu nu chiar lin, lipsit de hopuri şi de schimbări de sens, pornit din Drobeta Turnu Severin şi oprit la Constanţa cu escală Bucureşti. Pentru a reveni, acum, în capitală. Şi astfel avea destule de povestit dintr-un asemenea itinerar. Ne-a povestit că în judeţul de pe litoral a predat engleza pe undeva printr-un liceu agricol, apoi i-a cunoscut pe băieţii de la revista „Tomis” prin cotloanele boemei constănţene. Mai precis, Mugur Grosu a fost cel ce l-a adus la revistă pentru că aveau nevoie de un om care să scrie despre muzică. Şi l-au găsit fără probleme pe redactorul lipsă în pielea lui Dan Mihuţ.

Am mai aflat de la el că l-a întîlnit pe Ernesto Sabato pe http://www.poezie.ro, unde amîndoi activează în continuare. Ei, bine, sudamericanul probabil că n-a auzit niciodată de respectivul site, chiar dacă este primul şi cel mai extins spaţiu virtual literar. Atîta doar că i-au făcut unii şi lui cont ca să posteze fragmente din opera sa. Iar Dan a ajuns acolo chiar datorită lui Sabato, găsit cu ajutorul fratelui gugăl printre cele cîteva mii de poeţi români de internet. Aşa cum pe site îl are alături pe unul dintre cei mai dragi prieteni ai săi literari, la întîlnire l-a însoţit fetiţa lui, cea care apare atît de discret şi de fin în unele poezii de-ale tatălui, de cititorul nu-şi dă seama cine e personajul decît undeva pe la sfîrşitul textului. Şi eventual în textul următor.

Micuţa fiică de poet s-a lipit rapid, după încheierea ostilităţilor publice, de Antoaneta Zaharia şi de cei trei prieteni care au însoţit-o. Actriţa are ea însăşi o copilă acasă, cu care o mai ajută, dacă nu mă înşel la ora asta, mama ei. Mai mică decît fetiţa lui Dan, fiica ei n-a ajuns încă în teatru pînă acum. „La ce să chinui copilul?” ne-a replicat Antoaneta cînd am întrebat-o dacă a dus-o vreodată cu ea. Într-adevăr, cînd ne-a pus perspectiva aceasta în faţă, cu oameni alergînd în sus şi în jos în culise, zgomot mult, uneori chiar nervi şi stres, alteori doar agitaţie pur şi simplu, am văzut clar un mediu sîcîitor pentru un bebeluş.

Aşa cum ştim, Antoaneta joacă acum la Odeon. Unde ea ne-a povestit că a ajuns datorită lui Radu Afrim şi a spectacolului său „De ce fierbe copilul în mămăligă”, actriţei revenindu-i, bineînţeles, rolul copilului. Aici a jucat alături de Ada Milea şi de Adriana Trandafir, într-o costumaţie şi cu un umor cu tuşe groteşti de mai mare frumuseţea. Actriţa spune că atunci Afrim a salvat-o de la Bulandra, unde se pare că intrase cumva în dizgraţie şi simţea că întreaga ei carieră şi pasiunea de a juca se scurgeau degeaba şi nebăgate în seamnă. Iar Antoaneta chiar e genul de artist care îşi pune întreg sufletul în ceea ce face. Care îşi aşează propriile emoţii în învelişul personajelor pe care le joacă şi astfel acele personaje devin ale ei, fără să o devoreze pe dinăuntru sau fără ca să le „mestece” mărunt şi să le facă, de fapt, una cu ea însăşi.

Se pare însă că invitata noastră ştie să-şi pună trăirile nu doar în personajele care o îmbracă pe scenă, ci o face şi în scris. „Garsonieră în centru”, cartea ei apărută la Editura Polirom, n-a fost gîndită de la bun început pentru a apărea pe hîrtie sau pe orice alt suport în public. Autoarea avea deja experienţa scrisului cu piesele de teartu pe care le-a compus. Însă cartea a fost o scriere terapeutică, într-o perioadă în care viaţa ei se afla în cumpănă şi a decis să scrie, să scrie cît mai mult, poate că asta o va ajuta cumva. Dacă ar fi să judecăm după consecinţe, da, a ajutat-o. Nu ne rămîne decît, dacă nu cumva am făcut-o pînă acum, s-o vedem şi s-o auzim şi pe scenă, unde întotdeuna pare să dea tot ce poate.

Degustare de literatură cu umor. Muzica pune cireașa 12 martie 2009

Posted by Catalina L. George in anunţ.
add a comment

Literatura se servește cu mult umor, iar muzica se prepară cu multă pasiune la Efectul de seară de vineri, 13 martie, de la ora 17.45, în clubul Green Hours, pe Calea Victoriei 120. Scriitorul Felix Nicolau, cunoscut mai ales pentru romanul Tandru și rece, dar și pentru prezența în cenaclurile celui mai populat site literar din România, http://www.poezie.ro, aduce cu el porția de umor și realitate românească aproape suprarealistă. Solistul formației Nightfly, Ștefan Oprea, netezește drumul spre muzică făcută nu pentru bani, ci pentru degustători. Amândoi vă așteaptă să stați de vorbă cu ei și să aflați de unde vine arta lor.

Cei care încă nu îl știți pe Felix Nicolau veți descoperi un om plăcut, pus mereu pe vorbă și cumva pe șotii, deși fără strop de frivolitate, cu gust pentru ironia elegantă și pentru simplitate. Iar el scrie exact așa cum este. În romanul său, Tandru și rece, banala viață a unui profesor de liceu, care stă cu chirie într-o magherniță de la periferia Bucureștiului, face întreaga poveste. De la cățăratul pe pervaz la etajul școlii pentru a salva mâncarea de protocol pentru bacalaureat, încuiată pe dinăuntru din greșeală, până la savuroasa secvență cu băiețașii de cartier care se umflă în pene la tras de fiare, întâmplările te fură una după alta. Până la surpriza finală, care întâi te lasă perplex, apoi nu te mai poți abține să nu râzi complice. Cum spuneam, autorul este la fel ca romanul său: un om cald, dar capabil să observe și cu ochi rece, extrem de lucid, plin de umor și lipsit de prețiozități și fițe de literat. Dacă veniți să vorbiți cu el la Efectul de seară, veți putea descoperi că cel ce acum este profesor universitar și vorbește fluent vreo șase limbi străine a trecut și prin sala de forță, la tras de fiare, și încă la modul profesionit.

Pe Ștefan Oprea îl veți putea descoperi ca pe un om plin de pasiune pentru ceea ce face, cu un ușor aer boem care amintește cumva de artiștii americani ai anilor ’70. Totuși, nu la fel de revoltat ca ei, ci mai degrabă un om cu o seninătate greu de găsit. Absolvent al Universității Naționale de Muzică, Ștefan și-a pus pe picioare trupa cu care cântă, Nightfly, în împrejurări mai puțin obișnuite. În urmă cu trei ani lucra pentru ediția online a ziarului Evenimentul zilei și s-a decis să participe, împreună cu colegii săi, la Cupa Presei la cântat Tuborg. Apoi au rămas o trupă, a cărei componență într-adevăr s-a modificat, trecând și prin perioade dificile, ceea ce nu l-a descurajat pe leaderul și solistul ei. După un an de cântat, Ștefan a renunțat la munca la ziar pentru a se ocupa exclusiv de muzică. N-a avut nevoie decât de multă pasiune și determinare.

Moderatorii întâlnirii vor fi Ovia Herbert și Cătălina George.

Chat de vineri cu Maria Dinulescu şi Dumitru Bădiţa 25 februarie 2009

Posted by Catalina L. George in Uncategorized.
add a comment

Actrița Maria Dinulescu și poetul Dumitru Bădița vin de data aceasta să înceapă weekendul împreună cu voi. Îi veți găsi și îi veți putea descoperi vineri, 27 februarie, de la ora 17.45. la Efectul de seară din clubul Green Hours, pe Calea Victoriei 120. Și ce prillej mai bun decât acesta puteți găsi să vorbiți cu Maria despre rolul ei din Pescuit sportiv, film care a avut premiera în cinematografe chiar săptămâna trecută? Iar de la Dumitru veți putea afla, pe lângă poveștile sale de om de televiziune, cum a scris poezie și proză despre o tabără de literatură la care nu a participat.

Maria Dinulescu are deja un nume cunoscut cinefililor autohtoni și nu doar lor. Pentru că, în filmul California dreamin’, al tănârului regizor prea repede dispărut Cristian Nemescu, a dat viață acelui personaj feminin energic și curios, plin de candoare, dar și de ambiții. Iar aceste ingrediente atrag întotdeauna atenția. Cu aceeași dezinvoltură a jucat și în filme mai vechi, ca Poveste de la scara C, tot al lui Nemescu. Ceea ce probabil puțini dintre noi știu este că a avut deja roluri în peste 20 de filme, că a lucrat și cu regizori străini, că publicațiile Hollywood reporter și Variety au remarcat-o în rolul din Pescuit sportiv. Vineri seara, în Green Hours, vă veți putea convinge că Maria are același farmec, aceeași dezinvoltură, aceeași căldură ca multe dintre personajele cărora le-a dat viață.

Un cuplu de pensionari germani, porniți să exploreze România aproape la pas, și-a găsit sfârșitul în ceea ce trebuia să fie poate una dintre cele mai frumoase călătorii ale lor. Despre această crima stupidă care i-a oprit pe drum a vorbit Dumitru Bădiță într-una dintre poeziile lui. A scris în stilul lui simplu, mucalit, care prinde frumusețea, tristețea și inutilitatea din jur fără prea multe înflorituri, fără furie și fără dorința de a șoca. Dumitru știe să fie serios și atunci cînd se joacă, dar știe și să se joace atunci cînd vorbește despre lucruri serioase. Iar asta se vede cu ochiul liber în cele mai recente texte ale sale, despre tabăra de literatură de la Săvârșin, unde unii dintre cei mai buni tineri poeți s-au strâns pentru a scrie un volum împreună. Deși nu a fost acolo, Dumitru s-a transformat pe sine însuși în personaj fictiv și s-a implantat într-o mică lume cu sclipiri aristocratice și cu derapaje boeme.

Moderatorii întâlnirii vor fi Ovia Herbert și Cătălina George.

Pauză de zăpadă, de film, de proză 19 februarie 2009

Posted by Catalina L. George in post factum.
add a comment

I-am avut deja la Efectul de seară pe Dan Mihuț și Antoaneta Zaharia, dar și pe Katia Pascariu și Gelu Diaconu. Cu ei ne-am dezmorțit deja oasele moleșite de sărbători și apoi brutal aruncate în cîmpul muncii. Iar apoi eu am dormit o sîmbătă întreagă, am văzut Pescuit sportiv, m-am expus la cenaclu. Și revin la efectele noastre de weekend, pentru că ne vom întîlni încă o dată într-o vineri seara și nu joi, ca pînă acum.

Pe Dan l-am descoperit ca pe un povestitor foarte plăcut, ajutat cu siguranță și de un timbru al vocii cald și hotărî, iar de la Antoaneta am aflat povestea cărții ei, Garsonieră în centru, dar și a carierei pe scenă unde a luat avînt o dată cu colaborarea cu Radu Afrim. Cît despre întîlnirea de săptămîna trecută, laptopul meu cel rebel n-a vrut în nici un fel să vadă DVD-ul cu Ultima femeie a seniorului Juan, primit de la Teatrul Odeon, ca să o vedem și noi (cei care n-o văzuseră) pe Katia pe scenă. În schimb au ieșit la iveala spiritul ei civic, optimismul unui om care spune mereu că a avut noroc, libertatea la care nu vrea să renunțe pentru bani. Lucruri pe care am impresia ca nu le găsim peste tot și nu la mulți tineri, cu siguranță. Cît despre Gelu cel timid, ei bine el s-a destins total, ne-a povestit despre instalatorii culți din subsolurile tipografiilor comuniste, despre romanele pe care le tot scrie și rescrie pînă la publicare, despre gesturile de rebeliune de a cînta muzică din Occident pe stradă în timpurile comuniste. Iar la un moment dat Pink Floyd, preferații lui, despre care apucase să vorbească, i-au ținut isonul, ajutați de băieții din Green Hours care ne asigură suportul tehnic.

Voi reveni cu povești și fotografii. Pînă atunci însă vă recomand să nu pierdeți întîlnirea de data viitoare. De ce? Poate pentru că puteți vorbi cu o actriță care joacă în multe dintre filmele românești din ultimii ani. Și joacă la fel de bine pe cît de frumoasă, de deschisă, de plăcută și de plină de energie este. Nu vă spun cine pînă deseară.

Salturi libere spre vineri. Cu Gelu Diaconu și Katia Pascariu 11 februarie 2009

Posted by Catalina L. George in anunţ.
add a comment

El scrie antipoeme și lucrează la rubrica de sport a unui ziar gratuit ce se distribuie la metrou. Ea este tânără și independentă, iar la doi ani de când a absolvit UNATC-ul a devenit ultima iubită a lui Don Juan. Mai precis, la Teatrul Odeon, în spectacolul cu același nume. Haideți să-i cunoașteți pe poetul Gelu Diaconu și pe actrița Katia Pascariu vineri, 13 februarie, de la ora 17.45, la Efectul de seară din clubul Green Hours, pe Calea Victoriei 120. Ei vor veni cu poveștile lor, cu poeziile și cu teatrul la un pahar de bere. Voi trebuie să vă aduceți doar dorința de a sta față în față cu oameni pe care nu-i întâlniți în viața de zi cu zi.

Cum întoarce macazul zilnic de la munca la un tabloid la poezia caldă și foarte umană pe care o scrie? Câte slujbe a avut până acum și ce fel de piedici sau, dimpotrivă, de inspirație a găsit în toate acestea pentru ceea ce scrie? Să ne gândim doar că a lucrat, în anii ’80, ca electrician la Uzina Vulcan. Toate acestea le puteți afla de la Gelu Diaconu, un rebel cuminte, de genul care s-a nimerit să meargă mahmur la o teză de matematică sau să cânte “I want to break free” de la Queen pe străzi ieșind de la discotecă în timpurile comuniste. De ce cuminte? Rămâne să aflați vineri seara.

Katia Pascariu juca deja din timpul facultății în spectacolele tinerilor ei colegi care s-au impus pe scenele Capitalei, cum ar fi Vitamine, regizat de Ana Mărgineanu la Teatrul Foarte Mic. Rolul acesta, alături de actori de talia lui Gheorghe Visu sau a Mariei Ploae, i-a adus și nominalizarea la un premiu UNITER. Tânărul dramaturg Peca Ștefan, care deja și-a făcut un nume în teatru, o consideră una dintre cele mai talentate tinere actrițe. Într-un interviu acordat cotidianului România liberă ea spunea că nu-i place competiția, că iubește libertatea, că o supără prejudecățile și că o interesează politica. Iată suficiente motive pentru care merită să o cunoașteți și, peste ani, când poate va deveni una dintre cele mai apreciate actrițe, să vă mândriți că ați stat la un pahar de vorbă cu ea, într-o vineri, în Green Hours.

Moderatorii întâlnirii vor fi Ovia Herbert și Cătălina George.

Efecte cu Dan şi Antoaneta în fotografii 31 ianuarie 2009

Posted by Catalina L. George in în imagini.
add a comment

Ne-am (a)prins în discuţie

Ne-am (a)prins în discuţie. Despre romanul „Garsonieră în centru” pe care întîi l-a scris ca terapie şi apoi şi-a dat seama că e destul de bun pentru a fi publicat.
(Cătălina George şi Antoaneta Zaharia)

Un zîmbet pe ... deasupra microfonului

Un zîmbet pe … deasupra microfonului. Atent la ce se întîmpla vis-a-vis.
(Dan Mihuţ)

În miezul discuţiei

În miezul discuţiei. Probabil cînd Dan povestea despre prietenia sa cu Ernesto Sabato, pe care l-a întîlnit pe poezie.ro.

Atente la public

Atente la public. Cineva o întrebase pe Antoaneta cum se înţelege cu poezia pe scenă.
(Antoaneta Zaharia şi Cătălina George)

Şi am ajuns la capătul încă unui efect. De seară

Şi am ajuns la capătul încă unui efect. Cu juniorii aproape.

Pînă la capăt. Cu Antoaneta Zaharia şi Dan Mihuţ 28 ianuarie 2009

Posted by Catalina L. George in anunţ.
add a comment

Au multe poveşti de spus: din teatru, din literatură, dar şi din viaţă. Dacă-i întîmpinaţi cu dorinţă de a-i cunoaşte pe măsura a tot ceea ce fac ei. Şi îi puteţi întîmpina joi, 29 ianuarie 2009, de la ora 17.30, în clubul Green Hours, din Calea Victoriei 120. Poetul Dan Mihuţ şi actriţa Antoaneta Zaharia, de la Teatrul Odeon, vor aduce sub ochii voştri ce trăiesc atît în artă, cît şi în afara ei.

Poeziile lui Dan Mihuţ le puteţi citi fie în volumul său de debut, Autodafe (Editura Pontica, 2008), fie pe internet, mai ales aici. Tot la capătul acestui link puteţi afla că el îşi promisese că nu va debuta niciodată decît … postum. Sau că Bucureştiul şi l-a ales pentru facultate şi pentru boemă, după care a plecat să fie profesor de engleză undeva în judeţul Constanţa, mai precis la Poarta Albă, într-un liceu agricol. Acum din nou mirajul capitalei se pare că-l atrage. De ce şi-a „trădat” dorinţa de a nu publica şi ce îl aduce înapoi în Bucureşti, ce-l inspiră şi ce-l dezinspiră, ce-l mulţumeşte şi ce-l nemulţumeşte în ce face puteţi afla la Green Hours.

În această perioadă, Antoaneta Zaharia joacă aproape în fiecare zi într-un spectacol la Teatrul Odeon. Că pentru ea teatrul înseamnă în primul rînd să fii autentic, înseamnă să te dăruieşti cu totul, fără reţineri, şi să nu mai vrei să scapi de acolo, deja a spus-o. Puteţi însă afla cum a ajuns la aceste convingeri care o fac să dea tot ce are în spectacole precum De ce arde copilul în mămăligă, Chip de foc sau E doar sfîrşitul lumii. Cum reuşeşte să-şi facă timp, pe lîngă teatru, şi pentru literatură, scriind cărţi precum Garsonieră în centru (Editura Polirom, 2006). Şi ce-i mai rămîne pe lîngă toate astea.

Moderatorii întîlnirii vor fi Cătălina George şi Ovia Herbert.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.