Efectul de seară

Doi timizi ambiţioşi + Efectul de seară = Boiling colours 5 aprilie 2009

(În curînd vom avea şi fotografii. Promit)

Dacă i-ai întîlni întîmplător în Green Hours şi i-ai studia de la depărtare, amîndoi cred că ţi-ar lăsa aceeaşi impresie. Doi oameni destul de timizi, dar cu siguranţă foarte cumsecade, ale căror chipuri îţi dau o senzaţie plăcută. Cum că ar fi ceva acolo, în ele, sub ele sau dincolo de ele, sau cum ai vrea să-i mai spui. Dar ai putea foarte bine împacheta senzaţia asta ca pe un şerveţel pe care să-l laşi acolo, pe masă. Şi atît.

Ei bine, dacă ai fost – sau dacă ai fi fost – la Efectul de seară cu Gelu Diaconu şi Katia Pascariu cu siguranţă nu ai (fi) împachetat nimic. Ai (fi) despachetat şi atît. Cele spuse de ei despre ei înşişi, despre cărţile şi spectacolele lor, despre ideile lor. Şi ai (fi) descoperit că timiditatea nu este, în cazul lor, decît un fel de înveliş necesar pentru a-şi păstra trăirile şi calităţile oarecum la vedere, dar oarecum protejate de risipire. Amîndoi au foarte mult de dăruit, dar nu de aruncat în vînt. Şi nu vor să deranjeze pe nimeni cu tot ce stă acolo în ei şi se vrea împărţit şi altora. Este nevoie de dorinţa celuilalt de a primi pentru ca darurile să se despacheteze frumos şi să fie primite în întregime.

(foto: Andrei Mihai)

Cel puţin în cazul lui Gelu asta stau lucrurile. Dacă mă gîndesc la el, pot spune că este într-adevăr unul dintre cei mai timizi, mai cumsecade, mai plini de o anumită naivitate (la modul cel mai frumos cu putinţă) şi mai tenace oameni pe care i-am întîlnit. La Efectul de seară am aflat cum a început să scrie poezie: ca un fel de experiment, un fel de probă, ceva de genul „să văd dacă pot s-o fac şi pe asta”. O dovadă, dacă ar mai fi nevoie, că timiditatea nu are nimic de a face cu lipsa de curaj. Şi cu siguranţă curajul nu-i lipseşte lui Gelu. La urma urmei, dacă nu l-ar avea, n-ar lucra atîta la cărţile lui. Nici un laş sau vreun fricos n-ar investi atîta în lucruri care nu-i aduc cîştig imediat. Iar Gelu îşi rescrie de vreo 2-3 ori cărţile. Lucrează pe ele cu bisturiul, cu microscopul, cu drujba, cu dalta, cu tot ce se mai poate.

Am să vă dau şi versuri din volumul său de poezie Antipoeme să vedeţi şi voi unde duce atîta muncă. Şi apoi mă voi strădui să vă aduc şi un fragment din romanul său Fabian, cu care a plecat de la întîlnirea din 13 februarie prietenul meu. Am reuşit să citesc vreo 30-40 de pagini din el într-o dimineaţă lenevoasă de weekend, cînd eu nu mai dormeam şi el da şi m-a prins povestea băiatului fugit de-acasă. Tocmai pentru că „Fabian” nu merge pe grotesc, pe chestii din-alea mizerabiliste de să-ţi ridice părul în cap, dimpotrivă, porneşte de la o realitate pe care o ştim toţi şi intră într-o altă sferă, a copilăriei căreia încă i se permite să existe, a luminii mistice care nu se ascunde de teamă că lumea nu o va primi.

Am aflat de la Gelu că are o soţie foarte înţelegătoare, care l-a ţinut acasă vreo jumătate de an sau aşa, timp în care rămăsese fără job şi a muncit pe rupte la volumul de poezie. Că are copii mari, de vreo 20 de ani, aşa, cu care este bun prieten. Sincer, pentru mine Gelu este oricum un om tînăr. Că colegii de la tabloidul ring îl ajută şi îl sprijină în ceea ce face (i-au cumpărat, spre exemplu, cărţile, lucru care l-a mai ajutat să-şi compenseze gaura pe care i-a lăsat-o în buzunar vajnicul editor, mare promotor al literaturii autohtone, cum se tot bate el cu placa de fier beton în piept că ar fi).

Aş mai putea să vă spun atîtea despre Gelu. Despre cum a lucrat el prin uzinele comuniste ale patriei, despre cum cînta I want to break free al lui Queen pe străzi în anii ăia şi asta era un act de rebeliune împotriva sistemului. Despre cum băieţii din Green Hours ne-au pus pe fundal Pink Floyd tocmai cînd Gelu vorbea despre muzica lor. Sau despre cît de comunicativ a fost acest om care ar merita, cu siguranţă, premiul pentru timiditate. Parţial, s-a datorat şi atmosferei calde, şi prezenţei prietenilor săi Felix Nicolau şi Cosmin Dragomir, care au venit să-l susţină fie şi cu întrebări înţepătoare.

(foto: Andrei Mihai)

Cît despre Katia, ştiu că lucrul cel mai plăcut pe care l-am observat la ea este energia aceea foarte pozitivă, luminoasă, pe care o arată o dată ce ai provocat-o la dialog. Şi apoi faptul că are un spirit civic foarte bine dezvoltat, pe care şi-l asumă fără fandoseli. Asta am aflat cînd am întrebat-o cum adică este interesată de politică (citisem asta într-un mic interviu cu ea).

De ce spun despre actriţa aceasta foarte tînără, proaspăt ieşită din facultate ca să o joace pe ultima femeie a lui Don Juan în piesa cu acelaşi titlu de la Odeon, că este timidă? Păi pentru că are un anumit gen de delicateţe, o anumită modestie, o anumită reţinere în gesturi şi în mimică, peste care însă se ridică, dacă ai timp şi atenţie să observi, o anumită licărire în colţul ochilor. Probabil acelaşi „ceva” care îi dă întreaga expresivitate de pe scenă. Şi credeţi-mă că, atunci cînd joacă, îşi lasă orice reţinere afară, ca şi cum şi-ar lepăda un strat protector de piele la intrarea pe scenă. Am văzut-o la Gala HOP a Tînărului Actor, de la Mangalia, în 2006, într-un spectacol de teatru-dans făcut cu colegii de an din UNATC, Vor mai înflori florile în noroi?, după Eugen Ionescu. Era îmbrăcată într-un costum stilizat japonez, machiaj japonez, iar mişcările … ei bine, îmbinarea perfectă de inocenţă şi experienţă, de joc spontan şi de control al mişcărilor. Aş putea zice feminitate în stare pură, dar nu vreau să se supere nimeni că o laud prea tare. Oricum, Katia e de urmărit. Şi va trebui neapărat să o văd în „Concreţii”, care se joacă la Green, dar mi-a scăpat pînă acum.

(foto: Andrei Mihai)

Mi-a plăcut modestia Katiei. O modestie sinceră, care nu anulează calităţile şi meritele purtătoarei, dimpotrivă, ridică ştacheta posibilităţilor. Pentru fiecare reuşită legată de actorie Katia invoca norocul. Pentru rolul din Vitamine, spectacolul Anei Mărgineanu, jucat la Teatrul Foarte Mic pe cînd era încă studentă, rol care apoi i-a adus nominalizarea pentru premiul UNITER pentru debut. Pentru a fi jucat deja ca partenera de scenă a profesului ei, Florin Zamfirescu. Pe cît de modestă însă, pe atît de ambiţioasă. V-am spus eu că oamenii ăştia doi se aseamănă. Pentru că actriţa nu este angajată în nici un teatru şi preferă asta. Chiar dacă statutul de independentă nu a ajută prea tare din punct de vedere financiar, preferă să aleagă ea ce să facă şi să joace ce o interesează cu adevărat. Iar pînă acum i-a reuşit.

I-aţi avut în imagini. Acum şi în cuvinte 20 martie 2009

A trecut ceva vreme de la întîlnirea cu Antoaneta Zaharia şi Dan Mihuţ, de unde am postat ultimele imagini post factum. De atunci am citit şi eu la cenaclul Euridice al criticului Marin Mincu, mutat de la Muzeul Literaturii (unde n-a mai fost loc, a început înghesuiala) la Biblioteca Metropolitană, într-o sală care mie îmi place mult pentru aerul de intimitate, dar şi aura de distincţie pe care o percep acolo. Am citit proză erotică şi am făcut nişte sprîncene să se strîmbe şi muşchi oportunişti să se încordeze cu feelingul că acum e momentul. Dan a fost printre cei ale căror comentarii chiar mi-au folosit, la fel ca ale lui Felix Nicolau. Între timp Felix însuşi a fost invitat să se arate la public în Green Hours, iar Dan a apărut „pe tuşă” de data asta, dar pus pe discuţii în contradictoriu. Aşa cum n-a fost cînd l-am avut invitat la Efectul de seară. Dar aşa cum prinde bine, uneori, ca din public să se condimenteze discuţia.

Îmi dau seama că Dan nu ne-a lăsat texte de-ale lui citite în Green Hours şi ar fi trebuit. Pentru că pot spune clar că el scrie mai bine decît vorbeşte despre el însuşi. Ba chiar vorbeşte mai bine despre alţii, aşa cum am avut ocazia să observ între timp. În postura invitatului însă aş spune nu că a fost timid (rolul acesta şi-l revendică pe deplin şi pe bună dreptate Gelu Diaconu), ci mai degrabă uşor rezervat, însă cu o rezervă relaxată şi nu crispată. Asta chiar dacă Dan a avut un traseu nu chiar lin, lipsit de hopuri şi de schimbări de sens, pornit din Drobeta Turnu Severin şi oprit la Constanţa cu escală Bucureşti. Pentru a reveni, acum, în capitală. Şi astfel avea destule de povestit dintr-un asemenea itinerar. Ne-a povestit că în judeţul de pe litoral a predat engleza pe undeva printr-un liceu agricol, apoi i-a cunoscut pe băieţii de la revista „Tomis” prin cotloanele boemei constănţene. Mai precis, Mugur Grosu a fost cel ce l-a adus la revistă pentru că aveau nevoie de un om care să scrie despre muzică. Şi l-au găsit fără probleme pe redactorul lipsă în pielea lui Dan Mihuţ.

Am mai aflat de la el că l-a întîlnit pe Ernesto Sabato pe http://www.poezie.ro, unde amîndoi activează în continuare. Ei, bine, sudamericanul probabil că n-a auzit niciodată de respectivul site, chiar dacă este primul şi cel mai extins spaţiu virtual literar. Atîta doar că i-au făcut unii şi lui cont ca să posteze fragmente din opera sa. Iar Dan a ajuns acolo chiar datorită lui Sabato, găsit cu ajutorul fratelui gugăl printre cele cîteva mii de poeţi români de internet. Aşa cum pe site îl are alături pe unul dintre cei mai dragi prieteni ai săi literari, la întîlnire l-a însoţit fetiţa lui, cea care apare atît de discret şi de fin în unele poezii de-ale tatălui, de cititorul nu-şi dă seama cine e personajul decît undeva pe la sfîrşitul textului. Şi eventual în textul următor.

Micuţa fiică de poet s-a lipit rapid, după încheierea ostilităţilor publice, de Antoaneta Zaharia şi de cei trei prieteni care au însoţit-o. Actriţa are ea însăşi o copilă acasă, cu care o mai ajută, dacă nu mă înşel la ora asta, mama ei. Mai mică decît fetiţa lui Dan, fiica ei n-a ajuns încă în teatru pînă acum. „La ce să chinui copilul?” ne-a replicat Antoaneta cînd am întrebat-o dacă a dus-o vreodată cu ea. Într-adevăr, cînd ne-a pus perspectiva aceasta în faţă, cu oameni alergînd în sus şi în jos în culise, zgomot mult, uneori chiar nervi şi stres, alteori doar agitaţie pur şi simplu, am văzut clar un mediu sîcîitor pentru un bebeluş.

Aşa cum ştim, Antoaneta joacă acum la Odeon. Unde ea ne-a povestit că a ajuns datorită lui Radu Afrim şi a spectacolului său „De ce fierbe copilul în mămăligă”, actriţei revenindu-i, bineînţeles, rolul copilului. Aici a jucat alături de Ada Milea şi de Adriana Trandafir, într-o costumaţie şi cu un umor cu tuşe groteşti de mai mare frumuseţea. Actriţa spune că atunci Afrim a salvat-o de la Bulandra, unde se pare că intrase cumva în dizgraţie şi simţea că întreaga ei carieră şi pasiunea de a juca se scurgeau degeaba şi nebăgate în seamnă. Iar Antoaneta chiar e genul de artist care îşi pune întreg sufletul în ceea ce face. Care îşi aşează propriile emoţii în învelişul personajelor pe care le joacă şi astfel acele personaje devin ale ei, fără să o devoreze pe dinăuntru sau fără ca să le „mestece” mărunt şi să le facă, de fapt, una cu ea însăşi.

Se pare însă că invitata noastră ştie să-şi pună trăirile nu doar în personajele care o îmbracă pe scenă, ci o face şi în scris. „Garsonieră în centru”, cartea ei apărută la Editura Polirom, n-a fost gîndită de la bun început pentru a apărea pe hîrtie sau pe orice alt suport în public. Autoarea avea deja experienţa scrisului cu piesele de teartu pe care le-a compus. Însă cartea a fost o scriere terapeutică, într-o perioadă în care viaţa ei se afla în cumpănă şi a decis să scrie, să scrie cît mai mult, poate că asta o va ajuta cumva. Dacă ar fi să judecăm după consecinţe, da, a ajutat-o. Nu ne rămîne decît, dacă nu cumva am făcut-o pînă acum, s-o vedem şi s-o auzim şi pe scenă, unde întotdeuna pare să dea tot ce poate.

Pauză de zăpadă, de film, de proză 19 februarie 2009

I-am avut deja la Efectul de seară pe Dan Mihuț și Antoaneta Zaharia, dar și pe Katia Pascariu și Gelu Diaconu. Cu ei ne-am dezmorțit deja oasele moleșite de sărbători și apoi brutal aruncate în cîmpul muncii. Iar apoi eu am dormit o sîmbătă întreagă, am văzut Pescuit sportiv, m-am expus la cenaclu. Și revin la efectele noastre de weekend, pentru că ne vom întîlni încă o dată într-o vineri seara și nu joi, ca pînă acum.

Pe Dan l-am descoperit ca pe un povestitor foarte plăcut, ajutat cu siguranță și de un timbru al vocii cald și hotărî, iar de la Antoaneta am aflat povestea cărții ei, Garsonieră în centru, dar și a carierei pe scenă unde a luat avînt o dată cu colaborarea cu Radu Afrim. Cît despre întîlnirea de săptămîna trecută, laptopul meu cel rebel n-a vrut în nici un fel să vadă DVD-ul cu Ultima femeie a seniorului Juan, primit de la Teatrul Odeon, ca să o vedem și noi (cei care n-o văzuseră) pe Katia pe scenă. În schimb au ieșit la iveala spiritul ei civic, optimismul unui om care spune mereu că a avut noroc, libertatea la care nu vrea să renunțe pentru bani. Lucruri pe care am impresia ca nu le găsim peste tot și nu la mulți tineri, cu siguranță. Cît despre Gelu cel timid, ei bine el s-a destins total, ne-a povestit despre instalatorii culți din subsolurile tipografiilor comuniste, despre romanele pe care le tot scrie și rescrie pînă la publicare, despre gesturile de rebeliune de a cînta muzică din Occident pe stradă în timpurile comuniste. Iar la un moment dat Pink Floyd, preferații lui, despre care apucase să vorbească, i-au ținut isonul, ajutați de băieții din Green Hours care ne asigură suportul tehnic.

Voi reveni cu povești și fotografii. Pînă atunci însă vă recomand să nu pierdeți întîlnirea de data viitoare. De ce? Poate pentru că puteți vorbi cu o actriță care joacă în multe dintre filmele românești din ultimii ani. Și joacă la fel de bine pe cît de frumoasă, de deschisă, de plăcută și de plină de energie este. Nu vă spun cine pînă deseară.